Limbajele iubirii

Se poate întâmpla ca atunci când dorim să îi arătăm celui îndrăgit afecţiunea pe care i-o purtăm, să nu reuşim acest lucru. De ce? Se pare că există mai multe limbaje ale iubirii, care diferă de la o persoană la alta.

Fenomentul se întâmplă datorită faptului că atunci când suntem mici, învăţăm limbajul întâlnit la părinţi. Acest lucru nu înseamnă că nu putem învăţa pe parcursul vieţii şi alte limbi, care de altfel, ne facilitează comunicarea cu oameni care folosesc un alt limbaj.   

Pentru a avea o comunicare fructuoasă, nu doar la începutul unei relaţii, trebuie să observăm, atunci când dispare vălul îndrăgostirii şi sentimentele se aşează, limbajul învăţat din familie de către celălalt şi să încercăm să deprindem abilităţile de comunicare în acel limbaj.

Iată, pe scurt, aceste limbaje ale iubirii:

1.Cuvintele de incurajare

 Se referă la declaraţiile directe şi prin viu grai şi la complimentele şi susţinerea verbală.  

2.Timpul acordat

Presupune o atenţie şi o ascultare activă asupra ce doreşte celălalt să ne împărtăşească şi se poate manifesta prin activităţile comune pe care cei doi le fac în echipă.   

3. Darurile primite

Un dar este simbolul al aprecierii şi al fapului că cineva s-a gândit cu drag la noi. Darurile pot fi de multe feluri: achiziţionate, create de cel care le oferă sau găsite, cum ar fi o floare din natură. Însă, darul cel mai preţios este darul prezenţei de sine, care este binevenit, în special în situaţiile în care celălalt are mare nevoie de noi.  

4.Serviciile

Pentru anumite persoane, iubirea se observă prin ce facem pentru ei. În acest caz, lucruri mici şi banale pentru noi, fac diferenţa pentru cel iubit.

5.Mângâierile fizice

Cuprinde: îmbrăţisările, ţinutul de mână, sărutul, contactul fizic. Acestea sunt modalităţi de exprimare a emoţiei iubirii, prin care celuilalt îi este confirmată afecţiunea. 

Pentru a afla limbajul personal de iubire şi cel al perechii, Chapman, ne oferă două metode.

1. Să ne gândim când ne-am simţit cel mai iubiţi şi să răspundem la intrebarea:

Ce a fost deosebit atunci, ce anume din ceea ce a făcut partenerul m-a făcut să mă simt atât de bine?

2. Să ne amintim ce anume din ce nu primim în mod obişnuit de la cel drag, ne supără cel mai mult.

Să observăm ce efecte poate avea folosirea complimentelor, în vieţile oamenilor.

Arta de a comunica (I)

Frământarea şi neliniştea timpurilor noastre ne orientează tot mai mult asupra culturii hedoniste, iar presiunea materialismului face ca relaţiile umane să pierdă elementul spiritual, comuniunea, darul unei comunicări reale.

Comunicarea reală are scopurile: 

1. de a înţelege interlocuitorul drept o persoană unică, cu idealuri şi doruri pe care vrea să le împărtăşească celorlalţi care duce la,

2. dorinţa de a contempla puterea lui Dumnezeu şi a te împărtăşi mereu de minunăţia numită  Om.

Orice persoană caută înţelegerea şi potrivirea spirituală, fără să-şi dea seama de multe ori, deoarece pornirea spre dialog îi este caracteristică.

În context actual, capcana comparaţiei cu alţii, a concurenţei, de a fi peste aceştia, îl îndepărtează de armonia vieţii individuale şi comunitare la valori înalte, care se vădesc prin adaptarea şi conformarea la situaţiile curente, prin comuniune cu ceilalţi.

Omul fiind o fiinţă dialogică, simte nevoie unui suflet confident căruia să îi spună trăirile sale, bucuriile, nedeplinătăţile personale, avînd speranţa că bucuriile se vor înmulţi iar necazurile vor fi alinate, împărtăşindu-le cuiva drag.

Totuşi, ajunge să pervertească această pornire prin dorinţa de a fi mai bogat, mai puternic, mai deosebit decât ceilaţi, ajungând să fie bântuit de un sentiment al eşecului existenţial, cauzat de contradictoriile dintre dorinţe şi aşteptări. Fiecare este special, dar în raport cu altul, pentru că acel altul îl consideră special şi îl cinsteşte ca fiind cel mai de seamă om pe care l-ar putea întâlni, pentru că îi vede potenţialitatea şi frumuseţea lăuntrică şi  pentru care îl iubeşte în ciuda neputinţelor. Iubirea dă unui om adevărata strălucire şi valoare.

Suprabundenţa materială şi dorinţa lui de a fi cel mai tare îl duc pe om, în cele din urmă la depresie, la sentimentele zădărniciei şi disperării, aşa că încearcă să găsească refugiu în distracţii facile şi activităţi trecătoare, care nu fac decât să-i mărească frustrarea, pentru că aceste analgezice durează puţin. Egoul fuge de durere şi de efort, de aceea, un remediu mai bun ar putea fi exersarea răbdării şi confruntarea zilnică cu situaţii concrete de viaţă în care omul se căleşte, devine mai profund şi înţelege mai bine durerea care îi devine profesor şi binefacere prin asumarea durerii, deoarece îl sensibilizează spre comuniunea profundă cu  celălalt.

Păcat în greacă se numeşte amartia, ceea ce  înseamnă a rata ţinta, a-ţi ignora vocaţia, aceea de a merge spre nemurire. Omul este chemat să vadă aici şi acum din perspectiva veşniciei, să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu fiind iubire, El se comunică permanent şi în mod perfect între cele Trei Fiinţe. Astfel, omul are misiunea să ajungă la acea comunicare permanentă şi sublimă cu al său Creator şi cu ceilalţi semeni până devin Un tot unitar, în care fiecare părticică aduce specificul ei.

Normalitatea unor relaţii între oameni este ca acestea să fie bazate pe respect, responsabilitate, ajutor şi moralitate. Însă, pentru a le păstra în bună rânduială, trebuie să investim (să dăm de la noi) timp, energie şi voinţă de a le cultiva şi a le purta de grijă în toată vremea, pentru a da rod.

Armonia dintre doi oameni trebuie să fie constantă, cere mult efort, răbdare, şi renunţare din partea amîndurora.

Comunicarea se bazează pe empatie, şi este o formă de cunoaştere personală şi reciprocă. Pentru buna funcţionare, trebuie să arătăm constant atenţie şi interes pentru celălalt, adică să depunem efort de a renunţa la egoismul nostru, şi din a da din timpul şi energia noastră celuilalt. Un alt aspect important care presupune efort este capacitatea de a reduce diferenţele şi distanţele intelectuale şi culturale, de a găsi tehnici pentru evitarea crispării şi a dezinteresului.

Comportamentul fizic (care indică prin gestică, mimică, postură, privire, o comunicare nonverbală), comportamentul psihic şi atitudinal (ascultarea activă arată încrederea în calităţile vorbitorului) şi comportamentul şi atitudinile intelectuale (arată deschiderea faţă de informaţiile primite) îl conving pe interlocutor că îi suntem alături şi că împărtăşim cu el cele bune şi rele, pe care doreşte să ni le împărtăşească.  

Comunicarea este un continuu exerciţiu de tăiere a voii personale, de a te abţine, de a ştii când să taci şi când să vorbeşti, de a fi cumpătat şi de a ştii şi de a înţelege cât de valoroasă este relaţia dintre cuvânt şi faptă.

El, ea si relaţia lor specială

O prietenie înnobilează viaţa, înfrumuseţează sufletul, alină rănile şi ocroteşte de răutate. E o chemare la adevăr deoarece presupune cunoaşterea celuilalt dar şi de sine.

Prietenia, ca perioadă premergătoare căsniciei, este propice pentru pregătirea familiei. În etapa aceasta, tinerii îşi arată idelurile de viaţă, convingerile despre familie şi fericire, îşi adaptează idealurile şi concepţiile unul la altul şi apoi adaptează idealurile şi convingerile comune la o concepţie de viaţă superioară. În familie se autorealizează fiecare, se împlinesc comunitar învăţând să se susţină reciproc, să colaboreze, să se încurajeze, şi să-şi ofere unul altuia ajutor. 

Adevărata prietenie, cea duhovnicească, nu caută doar binele şi fericirea unuia dintre parteneri, ci înălţarea morală şi înnobilarea sufletească a amândurora. Fiind un dar al dragostei ţinteşte spre profunzimile fiinţei umane, unde sălăşluieşte Dumnezeu în om.

Prietenia sinceră şi curată este oportunitatea creşterii spirituale deoarece cei implicaţi pot pătrunde în tainele adânci ale sufletului, pe care le descoperă, explorează şi se minunează de bogăţia inepuizabilă a darurilor sufleteşti dăruite acelui chip al lui Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu este să manifestăm plenar aceste daruri sufleteşti în colaborarea cu El şi folosindu-le în călătoria vieţii. 

Vocaţia omului este dialogul şi comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi

Spiritualitatea răsăriteană, consideră femeia o binecuvântare dăruită bărbatului de către Dumnezeu, pentru a se bucura alături de ea, pentru a-i completa viaţa costructivă cu gingăşie, bunătate şi delicaţe. La rândul său, bărbatul  este un dar pentru femeie, deoarece are forţa necesară pentru a o susţine şi întări în opera de mântuire, îmbogăţindu-i viaţa cu trăsături specifice: hotărârea, puterea, fermitatea şi energia.

Astfel, devine un dialog al darurilor, în care fiecare dăruieşte ce are specific mai frumos şi înalt, pentru a ajunge ambii la bucuria deplină.

Găseşte persoana care îţi aduce odihnă sufletului şi trupului

Paul Evdokimov este de părere că verbul specificul bărbatului este a acţiona iar cel al femeii este a fi.

Bărbatul crează ştiinţa, filosofia, arta, dar deviază în obiectivarea adevărului, iar femeia se opune oricărei obiectivări, căci ea nu se află în perspectiva creaţiei ci a naşterii, ea fiind chiar criteriul care recentrează valorile, dând întotdeauna, instinctiv, întâietate fiinţei asupra teoriei, a operativului asupra speculativului, a intuitivului asupra discursivului. 

Ea are darul pătrunderii directe în existenţa altcuiva, de a descifra misterul.

La începutul unei romanţe, bărbatul idealizează iubirea dar cuantifică rezultatele ei.

Femeia este mai lucidă, priveşte mai adânc şi intuieşte şansele de reuşită ale relaţiei, dar odată consimţit acest lucru, se dedică integral iubitului ei şi iubirii lor.

Trăsăturile definitorii feminine

- afectivitatea, grija, gentileţea, amabilitatea, tandreţea, frumuseţea fizică, graţia, spiritul matern, sensibilitatea

 Trăsăturile definitorii bărbatului       

- apărarea credinţelor personale, independenţa, asertivitatea, Eu puternic, energia, abilităţi de lider, asumarea riscurilor, agresivitatea, încrederea în sine, competitivitatea

Motivele pentru care oamenii aleg să fie împreună sunt: compatibilitatea sexuală, fuga de singurătate, nevoia unui prieten, siguranţa financiară, fuga de constrângerile parentale, dorinţa de a fi important sau a conta pentru cineva şi de a fi apreciat de această persoană.

                                    

 Factorii de care ţine alegerea unei persoane pentru o relaţie amoroasă sunt:                                                                            

1. Înfăţişarea fizică
2. Trăsăturile de personalitate
3. Starea materială şi perspectivele financiare şi profesionale
4. Credinţe şi valori morale
5. Interese speciale, abilităţi, pasiuni comune
6. Speranţe tainice, despre care se crede că vor fi împlinite în cadrul relaţiei

Mecanismele îndrăgostirii

Cele 3 stadii în perioada îndrăgostire:

1. Stadiul stimulilor – presupune o atracţie pe baza unui magnetism a unei energii fizice şi sufleteşti, la baza căreia stă o imagine ideală, care s-a format în timp, plecând de la modelele întâlnite în viaţa persoanei.

Iubirea are tendinţa de a idealiza, de a înfrumuseţa persoana îndrăgită. Cei doi se apropie pe baza unuia dintre cele două principale legi ale psihismului uman: similaritatea şi complemetaritatea.

a. similaritatea – este o alegere pe baza asemănării dintre două persoane fizic, intelectual, sufleteşte, economică, culturală, socială, religioasă.

După ce se descoperă elementele esenţiale, începe un proces de negociere cu privire la specificul  fiecăruia şi se stabileşte dacă relaţia poate să funcţioneze. Aceste cupluri care se formează în funcţie de similaritate, au o evoluţie rectilinie, lipsită de conflicte dar sfârşesc dramatic din cauza monotoniei şi a rutinei.

b. complementaritatea – alegerea aceasta se face în funcţie de găsirea jumătăţii lipsă. Aceste cupluri care se completează se apropie mai deschis, comunică mai uşor şi ajung repede la un punct comun. Au o evoluţie tumultoasă, dar pe lungă durată de viaţă, pentru că partenerii găsesc lucruri şi motivaţii comune şi puternice, care îi ajută să depăşească situaţiile limită apărute în timp.

2. Stadiul valorilor – în cadrul procesul de cunoaştere şi autocunoaştere, cei doi au ocazia să exploreze profund stilul şi viaţa celuilalt. În această etapă, ei realizează dacă pot face concesii pentru a se armoniza, dacă au curajul să îi permită celuilalt să pătrundă în taina inimii sale.

Forme de metamofozare a sentimentelor:

 Cristalizare-intuiţie

Pe măsura convienţuirii au ocazia să cunoască calităţi şi defecte, pe care le intuiau doar la începutul relaţiei. Acest caz e fericit deoarece, viaţa le este o permanentă descoperire şi o îmbogăţire sufletească din preaplinul vieţii şi inimii celuilalt.

Cristalizare amăgire

Cei care nu sunt precauţi de la început, pot fii dezamăgiţi deoarece constată discrepanţe mari între idealul format mental şi realitatea celuilalt, ceea ce duce de cele mai multe ori la o rupere a legăturii.

3. Stadiul rolurilor – presupune construirea unui univers comun, în care fiecare aduce particularităţile personale. Este etapa renunţărilor reciproce pentru a face realizabil acest univers.

Se disting în acest stadiu, următoarele forme ale iubirii:

Iubirea captivată este specifică persoanelor individualiste, egoiste care riscă liniştea celorlalţi pentru ambiţiile personale. Este o formă bonavă a iubirii, deoarece arată imaturitate şi infatilism emoţional, deoarece persoana aceasta are pretenţii şi cerinţe mari de la celălalt dar nu oferă nimic sau infinit mai puţin decât i se dă.

Iubirea oblativă este caracteristică persoanelor care oferă mult, fiind capabilă de a renunţa la viaţă, spre împlinirea celuilalt.

În concluzie, este nevoie de sinceritate şi timp în lucrarea de cunoaştere reciprocă, de autorevelare şi descoperire a celuilalt, pentru ca fiecare să-l cunoască cât mai amănunţit pe celălalt, pentru a face o alegere în deplină cunoştinţă de cauză.

Însemnări din cartea Familia contemporană, între ideal şi criză, scrisă de Ioan C. Teşu, editată în 2011, la Iaşi, la editura Doxologia